Epilog liric

Plutesc toate într-un sentiment straniu de uitare. Un trecut imbecil se pregăteşte să înghită lacom tot ce mai rămâne. Cu fiecare lucru de care mă despart, las câte ceva din mine, care se desprinde ușor printr-un tremurat. Port un strigăt disperat ce se zbate continuu. Și râd de tot cimitirul ăsta din mine, peste care va domni uitarea. Mă depărtez cu fiecare secundă de țara asta netrebnică, de toată copilăria mea, uitată printre frunzele copacilor din parcuri, de toate locurile în care am lăsat câte puțin din mine. Mai am un singur lucru să pierd, ce se ține prins încă de ființa mea. Printr-un gest absent cade și el, ca orice lucru efemer pierdut definitiv sub tavanul unei camere goale.