Plâns spasmodic

Într-un freamăt de mesteacăn este cuprinsă toată lumea asta zăpăcită. Dar ce străin îi mai aude murmurul prin atâtea plânsete veșnice? Cât de mult rătăcim prin pustiul acestei lumi, într-o absurditate muribundă. Ne însingurăm câte puțin într-o ipocrizie netrebnică, devenind niște himere tremurânde. Nu mai putem simți nimic; ne prăbușim în acest Univers semi-obscur, nu mai trăim deloc.

„Dar lucrurile acestea simple nu vrea nimeni să le ia în seamă. Este o panică a desperării, o manie colectivă în fața răului, o isterie în fața efemerului, o frică sugestionată în fața neantului. Toți oamenii aceștia privesc cu patimă întunericul, haosul. Le e frică de lumină, pentru că lumina înseamnă absurda rezistență împotriva oricărei eventualități, înseamnă continuă depășire, continuă viață. Sunt mai confortabile întunericul și negația. Sunt mult mai puțin responsabile . E mult mai puțin curajos să desperezi, decât să nădăjduiești împotriva oricărei evidențe și a oricărei deznădejdi.
Haide, domnilor, mai domol cu tânguirile, mai domol cu desperarea. Există atâta moarte în jurul meu, încât nici nu știu cum să-mi comprim sălbatica bucurie că din toate aceste cadavre va crește mâine o altă lume.” (Mircea Eliade, Oceanografie)