Despre tristețe la Avant-Garde

Oare este tristețea un sentiment comun, un sentiment universal? Ne simțim triști cu toții la fel, așa cum iubim la fel? Și oare este tristețea pe care o avem când ne doare ceva, aceeași cu tristețea pe care o avem când ne despărțim de un lucru sau când trăim o luptă interioară? Despre asta s-a discutat azi, la librăria Avant-Garde, la lansarea cărții „Sentimentul metafizic al tristeții” a lui Horia Pătrașcu (au participat autorul şi profesorul Afloroaei, despre care taică-meu îmi spunea lucruri interesante). Înainte de lansare, m-am întrebat dacă definiția tristeții dată în cărțile de psihologie acoperă într-adevăr sentimentul. Profesorul Petru Bejan spunea că tristețea este o platformă a literaturii, la fel ca și dragostea, nostalgia, angoasa. Oamenii triști, oamenii melancolici sau oamenii în punctul maxim de fericire interioară și împlinire, dar numai cei care îşi trăiesc intens sentimentele, pot scrie ușor. Ei trăiesc într-o altă dimensiune față de mica „burghezime”, văd altfel lumea. Poate că tristețea este un drum spre fericire, spre intrare adâncă în noi sau poate spre izolare.
Petru Bejan mai susținea că „poporul român este un popor trist”, iar la nunțile sale se cântă cântece de jale și dor. Tristeţea este un sentiment național. Rușii au un sentiment de tristețe diferit de al nostru, aşa cum tristeţea balcanică este altceva decât tristeţea nevestelor de pescari de pe coastele Atlanticului. Tristețea nu este un sentiment atît de universal-comun ca dragostea. Taică-meu îmi zicea pe drum că Romeo şi Julieta s-ar fi putut scrie şi la capătul Rusiei, dar marile tristeţi îşi au locul lor şi felul lor particular de a fi.
La lansarea cărţii, s-a pus întrebarea dacă tristețea este numai a oamenilor. Animalele sunt triste? Și cineva din public a răspuns ca şi animalele sunt triste, au şi ele tristețea lor, doar că numai noi, oamenii, realizăm că murim și „am descoperit numărarea timpului”. Asta tristeţe!
Lansarea s-a terminat cu observaţia unui moșuleț haios, grăsuţ şi vorbăreţ (am înţeles totuşi că ar fi profesor universitar): „Dar voi, studenților și voi elevilor, nu sunteți triști? Nu sunteți triști când trebuie să faceți ce este obligatoriu și nefolositor? Ba sunteți triști, vă spun eu. Sunteți triști. ”
Și pentru a nu pleca cu tristețea pe fețe, gazdele ne-au oferit vin și prăjituri (mie mi-au dat Cola), iar la sfârşit ne-au spus şi câteva bancuri care ne-au înveselit.