Liniște albastră

Mi-am pierdut pașii către infinit. Și am pornit apoi prin lume, pribeag, căutîndu-mi urmele. Aveam sentimentul iluzoriu că nu voi da de mine. De zile întregi, poate chiar ani, umblam confuză pe străzile pline de oameni indiferenți, ce se grăbeau spre muncă, uitînd că există cerul. Și noaptea, străzile pustii plîngeau clătinîndu-se și strigând către cer. I-am grăit, într-o noapte, singurătatea mea, unui copac.
Și cu toată măreția lui, m-a cuprins în crengile sale lungi.
Oamenii nu cuvîntă ploii și susțin că sunt singuri, dar luna e și mai singură ca ei. Se ține într-o singură licărire și plînge-n nopțile cînd lumea doarme. Și, Doamne, cîte nu știți, cîte lucruri sunt chiar lîngă voi, iar voi treceți nepăsători, rîzînd și umilind Universul.
Domnilor, în acest cadru teluric nu vă pot spune despre infinit mai mult.
Doar să nu vă pierdeți în nepăsare, ca apoi să vă aud strigătul inoperant, ce se va înăbuși în tăcere.