Epavă

Până nu mă arunc în nălucile simțirii
sunt un om pribeag.
Săgetez spre izbăvire.
Și din valuri renasc priviri absente.

Un nor nenorocit m-ascunde de sclipire.
Mă-mbrac în chin și văd a ta mîhnire.

Adânc respir un ultim dor și-alunec...
Mă sting plecând încet din a ta lume.

Ești un om sfârșit, de lume plin,
pășind spre pocăință,
amăgit de propria ta voință,
mințindu-ți sufletul în neștiință.