Cutezanță spre beatitudine

Mi-e teamă să-mi ascult bătăile inimii. Mi-e frică ca să nu le mai aud, într-o zi și să piară in veșnicie. Să se depună un fir de praf deasupra-mi iar lumea să-și continuie mersul firesc, trepidant, într-un tablou suferind.
Și nu înteleg de ce am zis teamă. E lugubru să mori singur.
Un om singur nu este slobod. Un om singur e mai degrabă închis în sine, în mintea sa... și e copleșitor să nu mai poți izvorî.

Cutezanță spre beatitudine

Descoperă-mi suflarea, mântuie-mă de singurătate
Și vino cu mine într-un serafic zbor,
Să ne prefacem în nemuritori.

Infinitul să-și împrăștie într-un strigăt totul peste noi
Iar noi, cuprinși de stupoare, să ne amestecăm în clemență.
Fără nici o piedică să ne risipim în forfota astrelor
Și pe catapeteasma cerului să fim doi veșnici.

La sfârșit, în neștiință, să prindem culoare într-o icoană,
Să fim un bemol într-o simfonie a lui Beethoven,
O zecimală în calcule fără de capăt
Și să săgetăm cerul,
Deasupra unei lumi ușuratice.


„Fiţi suflete înviate, nu suflete moarte!” (Gogol)