La naiba, mă sting

Tot ce sunt nu e de ajuns. Trebuie mai mult... și mai mult. Nu sunt de ajuns încât să poți visa, nu te ajut cu nimic.

Stau și valurile se sparg puternic de fața mea. Mă doare, iar durerea îmi aparține, deci o suport.

Și toată marea mă cuprinde, intră în mine, eu în ea și mă scufund departe, simt că-i aparțin în totalitate.

Dar ceva lipsește. E trist să uiți. Și mă enervezi că taci, nu spui nimic. Unde, pana mea, ești?

Nu mai contează, pe bune acum.

În Universul ăsta Pierdut sunt numai Eu. Și toate sunt într-o mișcare continuă, într-un haos în continua mișcare. Iar Eu sunt ce? Sunt un punct, un fir de nisip, pe o plajă aglomerată. E greu să trăiești în două lumi deodată, să vezi cum puțini oameni văd. Iar izolarea e cea mai bună.

Merg pe străzi singură noaptea și văd oameni fericiți. E așa frumos să fii fericit, în ciuda a toate ce se întâmplă.

Unde ești? Tu, care mi-ai promis atâtea, tu care erai cel perfect, tu care știai să lupți, tu care știai ce-i binele și răul. Unde ești? UNDEEEE?

Sunt pierdută... sau nu sunt pierdută? Nici nu mai știu.

Fum, fum. Privesc cum urcă, se pierde în cer... mai departe nu mai știu ce se întâmplă cu el. Ce dracu' se întâmplă cu el?

Ce sunt? Ce sunt pentru lume? De ce m-am născut, ce rol am eu?

Dacă mor, cine plânge? Dacă mor ce se schimbă în lume, sau în sufletul cuiva?

Nimic. Nimic? NIMIC??

Vreau acasă. Care casă? Nu contează, sunt sigură că am o casă, sunt sigură că mă iubește cineva, un necunoscut, poate Tu, sunt sigură că lucrurile stau diferit.


Cuvintele mele n-au nici o logică. Scriu ca să scriu ceva, să aștern intr-un fel sau altul sentimentele mele murdare pe un blog, să arăt lumii că încă trăiesc. Dar nu mai pot să scriu, mă simt închisă complet în mine.

Ești așa departe, lume. Ești așa ciudată. Dar ce vină ai tu? Ce vină ai tu pentru tot ce ți se întâmplă.
Și totuși, cine e de vină?

Și după toate... după toate încă trăiesc!