Cadere in strafundul... nimicului

Trist, ma despart de tine
Ca o scoica rupta din cochilia ei.
Eu plec si pleaca si toamna. (Drum ingust, 1689)

Vorbesc copacii raspandind cuvinte triste. Ii stapaneste insomnia ce pe multi dintre noi ne face sa spunem povesti. Prin frunzele lor, care se inclina incoace, inspre geamul meu, isi canta simfonia trecutului. Iar eu sunt victima acestei plasmuiri anoste. Si ca un las, ma retrag speriata in strafundul incaperii imbracate in lumina palida a lunii. Iar intunericul fredoneaza melodii ce parca le cunosc, care imi amintesc de tine. Si ma framanta un gand, dar mainile imi cad pe pian. Iar degetele, precum niste fantome, fug de sunetele blande. Se aude din ce in ce mai incet si sunetul moare, se stinge, pierzandu-se in camera, intrand in peretii imaculati. Ma pun jos, pe podeaua rece, imaginea parandu-mi straina. Inchid ochii, dar nu, n-am sa zic ca visez. Inchid ochii si adorm, auzindu-mi respiratia ritmata, iar pe urma auzind singuratatea, tacerea.
Si ce s-a intamplat mai departe este nedeslusit.