Gheseftul cu dragostea (sa nu ma intelegi gresit)

Incerc si in cealalta parte: nimic. Ridic privirea, dar numai tavanul cotropitor se uita la mine (nu stiu cu ce, ii lipsesc doi ochi albastrii sclipitori). Este inuman ceea ce se intampla. Ma scol si alerg, dar mi se pare ca ma misc asa incet... . Ma simt greoaie, parca nu sunt eu. Jos, toate lucrurile sunt cum erau aseara, pana sa plece (nu stiu despre cine vorbesc, este un anume TU care a plecat, nu ma intrebati). O scrisoare ma striga. Mi-e frica. E pe masa, e proaspat scrisa, cerneala albastru inchis inca sclipeste. O deschid. Ba nu, nu o deschid, stau si o privesc mai intai, o miros (e parfumul tau, pe care ti l-am dat cadou, mai stii?). Pe urma, cu un scepticism ingrozitor rup plicul.
Draga... Tu,
In acest moment, cand tu citesti aceste cuvinte pe care le-am scris inundat in lacrimi si fum de Vogue, eu nu mai sunt. Dar nu, zic ca nu mai sunt langa tine. Si cand zic langa tine ma gandesc ca... langa tine in suflet, nu fizic. Acum sunt un om slobod, acum zambesc, acum mi-e bine. Sa nu plangi, iubito. Sa-ti vezi de viata. Dar e prostii spun, nu mai vad prin negura aceasta de sentimente. Imi vine in minte clipa in care am fost NOI, in care nu eram separati asa cum suntem acum. Nu ne mai leaga decat aceasta epistola in care ma ai pentru o ultima data langa tine. Am lasat o parte din mine aici, pe foaia asta de hartie de cacat. O poti arunca, poate sa nu insemne nimic pentru tine. Dar nu, incep sa delirez. Nu mai stiu ce zic. Crede-ma ca sunt plin, plin de viata asta. Si nu-mi place sa fiu asa. Stiu ca par un copil imatur, stiu ca crezi ca nu te-am iubit nici o secunda. Nu ma intreba de ce te-am parasit, sunt un imbecil. Mereu am fost imbecil, un impostor. Ti-am furat finetea, sensibilitatea, perfectiunea. Ti-am transformat sufletul dintr-un suflet virgin, intr-unul care a iubit, a fost lasat si acum sufera. Nu cred ca ma intelegi, iubita mea. Cat te-am iubit eu pe tine, cat imi placea sa ma joc in parul tau blond.
Dar nu mai zic nimic. Ce sa mai zic, iubito? Ce sa-ti mai pot zice? Sa nu suferi, draga mea. Sa fii vesela, sa nu iti ingropi inima care m-a iubit in plumb, asa cum am facut eu, asa cum fac, asa cum o am acum, cand tu citesti asta. Acum esti un om liber, asa cum sunt si eu.
Cu drag, un prieten.

M-a parasit. Ce amatoare sunt in dragoste, cate trebuie sa invat. Cateodata cred ca suntem prea buni. Prea buni cu noi, prea buni cu cei din jur. Dar de ce sa mai dezgropam acum ceea ce a fost?
Imi aprind o tigara (probabil ultima, de cand zic ca ma las... ), deschid geamul, ma asez pe canapea. Am o fata inexpresiva, mi-ai furat pana si privirea, pana si zambetul. Ma simt un om uscat, slabit, simt cum ochii apasa pe fata palida. Azi noapte am avut un simtamant: cum ceva se rupe in mine, dar ramane acolo o urma, un semn, care arata ca a fost. Sincron cu un zambet, ceva imi aluneca pe obraz. Cum naibii, o lacrima? Eu nu plang, eu... . Singuratatea ma copleseste, e macabru sa fi uitat.
Termin tigara, o strivesc urmarind cum se stinge in scrumiera. Vantul fura scrumul si il trimite in vazduh.
Cata falsitate staruie acum in mine. Incerc sa fiu puterninca, sa cred ca sunt un copil. Printr-un gest fantomatic imi sterg lacrima.
"E in mine acum, agatat de pertii toracelului, incearca sa iasa si nu pot sa fac nimic ca sa-l impiedic. Asa ca ma trezesc si ma ridic."