Vis mort

A trecut aproape jumate de an de cand... de cand nu stiu. Dar a trecut. Ce zboara si timpul asta, iar noi ramanem in urma, sau poate inaintam. De unde putem stii ce e cu noi? Cum am putea vedea noi unde suntem si de unde venim? Suntem legati la ochi cu bucati de vise ce ne orbesc. Suntem oameni. Uitam esentialul. De fapt, nu il uitam. Nu il vom stii niciodata. Nu apreciem cine suntem. Pierdem timp privind in trecut, dar la ce ne ajuta asta? Nu ajuta la nimic sa stai sa te uiti in gol la ce a fost. Nu mai stim sa vedem, sa ascultam, sa radem. Acum cerul pentru noi e ceva normal, dar daca am stii noi ce e cu adevarat cerul, am sta toata ziua sa-l privim. Trecem pe langa oameni pierduti in viata, orbiti de lumina viselor, a dragostei. Trecem pe langa ei si le aruncam priviri ruinate, priviri ale unor oameni frustrati. Ne scaldam ochii in nimicuri inexistente, uitam ce e frumosul. Traim din tristete, din lacrimi.

Si asta este adevarul.