eu, Tu...
Usor, usor ma izolez complet de lume. Incetul cu incetul dispar, ma dizolv intr-un vapor de vorbe. Stau intr-o casa de amintiri unde nu e nimeni. Stau singura si n-am cui sa-i vorbesc. Inot intr-o mare sarata ce-mi patrunde in ochi si ma ustura. Timpul nu mai trece, totul e diferit. Daca ai veni Tu, intr-o noapte pustie, m-as putea intoarce. Ne-am intoarce impreuna, tacand. Te-as saruta usor simtindu-ti buzele moi si calde. Te-as simti din nou asa, cum te simteam odata... . Am ajunge amandoi in lume, trecand si uitand un ocean de vise. Pentru mine nu ar mai exista dorinte.Pentru Tine, poate... .
Dar deocamdata sunt acolo, in casa aceea de amintiri. M-ai uitat si Tu, si lumea. Privesc deseori pe geam, dar nu ma vad decat pe mine: ochi de un albastru sters, fata palida si trasa de lacrimi grele. Eu si singuratatea: eu plina de amintiri si dorinte, singuratatea... goala.
Poate ai sa vrei sa patrunzi in lumea mea din nou. Sa ma tii de mana, sa ma privesti. As fi cu totul a Ta, m-ai avea in intregime, iar mie nu mi-ar mai pasa de ce e in jur, de nimeni altcineva. Am putea fi amandoi, singuri, iubindu-ne pe veci, tinandu-ne strans in brate... . Mi-ai putea povesti visele tale, mi-ai putea spune tot ce-ai facut. Eu as sta sa ascult fara sa zic nimic, doar sa te ascult. As fi in intregime eu iar tu ai fi in intregime Tu. Am putea fi orice: doi copii, soarele si luna, Yin-Yang, cerul si pamantul, doua flori.
Dar nu, eu plutesc si visez. Plang. Umplu spatii goale cu dor. Uit incet de tot, de Tine. Scriu si citesc zile intregi, ca un actor pierdut in timp si spatiu, nebun. Tu vei ramane mereu un ideal, ceva la care nu voi putea decat visa. Ceva ce a fost odata prima iubire.
Nu mai are rost, sincer. Tot ce-am avut de spus, am spus. Iar de Tine? De Tine ce mai pot spune dupa atata timp?
Mai bine uita complet. De tot, de mine, de Tine, de noi. Eu nu pot sa uit de tine. Zic eu asa, ma cred puternica, dar nu sunt decat ceea ce a ramas. Si sunt alcatuita din resturi de vise, de doruri, de amintiri.
Inchei aici, sau defapt, ce rost mai are?
Dar deocamdata sunt acolo, in casa aceea de amintiri. M-ai uitat si Tu, si lumea. Privesc deseori pe geam, dar nu ma vad decat pe mine: ochi de un albastru sters, fata palida si trasa de lacrimi grele. Eu si singuratatea: eu plina de amintiri si dorinte, singuratatea... goala.
Poate ai sa vrei sa patrunzi in lumea mea din nou. Sa ma tii de mana, sa ma privesti. As fi cu totul a Ta, m-ai avea in intregime, iar mie nu mi-ar mai pasa de ce e in jur, de nimeni altcineva. Am putea fi amandoi, singuri, iubindu-ne pe veci, tinandu-ne strans in brate... . Mi-ai putea povesti visele tale, mi-ai putea spune tot ce-ai facut. Eu as sta sa ascult fara sa zic nimic, doar sa te ascult. As fi in intregime eu iar tu ai fi in intregime Tu. Am putea fi orice: doi copii, soarele si luna, Yin-Yang, cerul si pamantul, doua flori.
Dar nu, eu plutesc si visez. Plang. Umplu spatii goale cu dor. Uit incet de tot, de Tine. Scriu si citesc zile intregi, ca un actor pierdut in timp si spatiu, nebun. Tu vei ramane mereu un ideal, ceva la care nu voi putea decat visa. Ceva ce a fost odata prima iubire.
Nu mai are rost, sincer. Tot ce-am avut de spus, am spus. Iar de Tine? De Tine ce mai pot spune dupa atata timp?
Mai bine uita complet. De tot, de mine, de Tine, de noi. Eu nu pot sa uit de tine. Zic eu asa, ma cred puternica, dar nu sunt decat ceea ce a ramas. Si sunt alcatuita din resturi de vise, de doruri, de amintiri.
Inchei aici, sau defapt, ce rost mai are?
Comments
Post a Comment