Oare mai suntem?

Privirile sunt lungi.
Părul îi zbura haotic și ploaia i se scurgea prin firele sale blonde. Ochii lui nu spuneau multe. Țineau ascuns orice sentiment, orice simțire, orice. Fața îi era palidă și trasă și parcă un val de nori negri o acopereau. Ploaia i se prelingea pe față ușor, și se combinau cu lacrimile mici și sărate.
Eu tremuram și fața mi-era plină de cearcăne lungi si accentuate. Eram desculță și fără glas. Nu puteam spune nimic. Eram blocată. Doar iarba ce mai rămăsese șoptea cuvinte magice pe care noi le înțelegeam. Și cerul nu mai exista, oamenii se evaporaseră.
Trecuseră atâția ani. Nu mai eram noi. Erau alții doi, ce de abia acum se cunoșteau. Și lumea exista pentru ei, erau case, erau copii, era cerul. Noi nu vom mai fi niciodată. Dar ceea ce a fost între noi, va dăinui veșnic.
Ăstea au fost ultimele clipe, clipele de dinaintea ultimelor clipe.